Primele mențiuni documentare despre pădurile Bihorului sunt cuprinse în Cronica lui Anonymus, în care autorul încearca să contureze hotarele voievodatului lui Menunmorut, care spune: „Întinderea înspre apus a pădurilor este până la Tisa, iar spre răsărit până la pădurea Igfau” – adica pâna la Piatra Craiului (Bihor n.n.).
Administrația și regimul forestier în Transilvania, sunt menționate în documentele din timpul Mariei Tereza prin „Regulamentul obligatoriu”, „Ordonanța Forestieră” și „Urbariul Terezian din 1785”. Prin „Orânduiala Forestieră” din principatul Ardealului, în baza căruia se înființează Inspectoratele silvice, organizate pe Comitate, Scaune sau Orașe și aveau principala misiune de a supraveghea aplicarea normelor de exploatare și respectarea dispozițiilor cuprinse în Ordonanța privind conservarea pădurilor, idee intens tratată și aplicată în toate pădurile cu „ager publicus” – purtare (comportare) publică.
Severe prevederi apar în legatură cu paza și administrarea silvană.
În anul 1809 s-au înființat patru Inspectorate silvice regionale, având în subordine organe silvice județene care s-au menținut până în 1879, când odată cu promulgarea Legii silvice Ungare, inspectoratele sunt desființate, iar atribuțiunile lor trec asupra Ministerului Agriculturii de la Budapesta. În același an iau ființă Direcțiile Silvice. Pădurile Comitatului Bihor sunt administrate de către Direcția Silvică Bihor, care avea sediul în Oradea, str. Fő–utca, actuala str. Republicii în imediata vecinătate a actualului Spital CFR.
Între anii 1900 și 1944 exploatarea pădurilor se intensifica ca urmare a pătrunderii capitalului străin și autohton în economia forestieră. Mari întinderi de păduri valoroase au fost acaparate și devastate de diverse societăți de exploatare, fără să existe preocupări serioase pentru regenerarea lor. Ca rezultat au fost devastate mari masive păduroase în Munții Apuseni dar și în alte zone păduroase bihorene. Față de aceste imense suprafețe dezgolite de arborete, brăcuite și degradate, ritmul împăduririlor era cu totul nesatisfăcător. Pentru a ilustra acest lucru, menționăm că în perioada dintre cele două războaie mondiale, s-au parcurs cu lucrări de împăduriri în toată țara numai 330 mii ha., revenind aproximativ 15 mii ha pe an, ceea ce reprezintă circa 18% din cât se împődurea la nivelul anului 1972 în România.
În ce privește producția totală de lemn, datele statistice nu dau decât perioadele 1884 si 1890, în care producția medie a fost următoarea:
Bihor 739.765
Sălaj 280.197
Cluj 534.821
Arad 53.750
Vânătoarea și pescuitul în apele de munte reprezentau alte surse de bogăție. Dreptul de a folosi constituia însă apanajul claselor proprietare îndeosebi a aristocrației. Stăpânul domeniului era si uzufructualul drepturilor de vânatoare și pescuit. Statul exploata dreptul de vânatoare și pescuit în două feluri: pe de o parte erau arendate în bloc unor aristocrați sau prin permise de vânătoare al căror cost varia în funcție de valoarea vânatului.
În ultimul sfert al veacului al XIX–lea se execută lucrări de împaduriri pe scară largă și după norme silvice mai avansate. O campanie energică s-a pornit pentru împadurirea câmpiilor lipsite de păduri. Astfel, în pădurile aflate în stapânirea erariului s-au efectuat împăduriri de stejar, gorun la Dobresti, de larice si pin, castan si douglas în aceeasi zonă. Pe domeniile Episcopiei Greco-Catolice din Oradea, la Budureasa, Uileacu de Beius, Curătele, etc., sunt efectuate reîmpăduriri prin însămânțare și plantații din doi în doi ani fiind luate în lucru noi si noi porțiuni de teren.
În aceeași perioadă au apărut și preocupări legate de dirijarea arboretelor. Dotarea unor păduri ca cele din Remeți, Finiș, Pietroasa și altele, cu rețele de drumuri și instalații pentru transportul lemnului au creat posibilitatea valorificării materialului lemnos rezultat din operațiuni culturale: curățiri, rărituri. S-a aplicat în general sistemul „răriturilor în dominat”. Astfel pe domeniile Prepoziturii de Oradea, pe domeniul Vadu Crisului, Lugasu de Sus, se efectuau ameliorări după aceste metode.