Total suprafata paduroasa 418.859 jug
Din care:
I – Controlată de stat 287.321 jug
Iar aceasta pe proprietari:
• proprietate de stat 11.071 jug
• păduri comunale 28.122 jug
• proprietăți bisericesti 235.308 jug
• fundații publice 158 jug
• fundații particulare 6.033 jug
• proprietăți pe acțiuni 6.164 jug
II. – Păduri particulare 131.538 jug
Legea XXI reintra în vigoare la 01 Ianuarie 1890, în conformitate cu care „Exploatarea pădurilor se poate face numai pe baza sarcinilor înscrise în registrele oficiilor silvice – amenajamentele gospodăriei silvice”. Din sursa de obținere a unor profituri maxime cu cheltuieli minime, pădurile țării au devenit o bază solida de materii prime pentru dezvoltarea industriei și agriculturii naționale.
A fost creată o administrație unică de stat în locul unor puzderii de administrații silvice particulare sau de obști.
În anul 1931, profesorul Petre Antonescu a realizat o clasificare după clase de vârstă a pădurilor din bazinul celor trei Crișuri.
Analizând situașia claselor de vârstă din acea perioadă, profesorul Petre Antonescu precizează: „Pădurile din bazinul Cele Trei Crișuri, mai tinere de 10 ani, care au fost exploatate în timpul administrației române, reprezintă un procent de 20 de ori mai mic ca cele de 11-20 ani tăiate în timpul vechiului regim. O mare parte din pădurile mai tinere de 10 ani s-au exploatat pe baza contractelor încheiate pe timpul administratiei maghiare, respectate de guvernul român, deși contractele prevedeau aplicarea tăierilor rase chiar și la fag și pe terenurile în pantă, de exemplu pădurile de pe teritoriul comunelor Roșia, Căbești, Meziad, Burda, Budureasa și Pietroasa.”
Până în 1922 s-a exploatat, conform prevederilor amenajamentelor în vigoare, o suprafață de 89.260 ha rămânând de tăiat 475.563 ha.
Perioada următoare primului razboi mondial a adus și legiferarea reformei agrare. Pentru Transilvania, primul act legislativ a fost Decretul-lege nr. 3911/12 septembrie 1919 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat și Țările Ungare, prin care s-a dispus să se exproprieze, în parte sau în totalitate, pentru cauză de utilitate publică, pământurile de cultură din proprietățile rurale. Actul legislativ, menționa la articolul 2 Directia XII ORADEA MARE , care în decursul vremurilor și-a mai schimbat atât numarul cât și denumirea. A funcționat în cadrul Ministerului Agriculturii și Domeniilor și avea în componență în acele vremuri un număr de 6 ocoale silvice.
Între anii 1930-1940 situația se prezintă astfel:
ALEȘD: Oc. Silvic de C.A.P.S. înființat în 1924, în 1930 trece la C.A.P.S.
BEIUȘ: Oc. Silvic de Regim – Beius Nord si Oc.S.Beius Sud, înființate în 1927 respectiv 1930
BELIU: Oc. Silvic de C.A.P.S. înființat în 1924. Comuna Beliu apartinea înainte de 1940 de județul Bihor.
DOBREȘTI: Oc. Silvic de C.A.P.S. înființat în 1920, în 1930 trece la C.A.P.S.
MARGHITA: Oc. Silvic de C.A.P.S. înființat în 1923
ORADEA(Crisul Repede): Oc. Silvic de Regim înființat în 1923.
SUDRIGIU: Oc. Silvic de C.A.P.S. înființat în 1920, în 1930 trece la C.A.P.S.
TINCA: Oc. Silvic de Regim înființat în 1923
VAȘCĂU: Oc. Silvic de C.A.P.S. înființat în 1923.
BRATCA SI BEIUȘ: Sector pentru Ameliorarea Terenurilor degradate (similar ocoalelor silvice) înființate în 1927. Începând cu 1937 intră în subordinea DIRECȚIEI AMELIORĂRILOR ȘI PĂDURILOR PARTICULARE ADMINISTRATE DE STAT.
La începutul lunii iunie 1945 își începe activitatea Direcția Silvică Oradea a cărei sediu a fost instalat în clădirea de pe strada Regele Ferdinand nr. 54, în imediata vecinătate a actualului spital C.F.R., iar prin unitățile exterioare (din județ) s-au trecut la urgente măsuri de stabilizarea limitelor fondului forestier de stat și comunal și la stăvilirea delictelor silvice.
S-au înființat noi ocoale silvice cu misiunea de a aplica regimul silvic la toate pădurile din județ indiferent de proprietar. S-au aplicat primele măsuri pentru ameliorarea stării precare a pădurilor ca urmare a războiului. Ocoalele erau subordonate Direcției Silvice Oradea care la vremea respectivă era condusă de ing. Bedros Iosif care revenea din cadrul Ministerului din Bucuresti.
Fiecare ocol era împărțit în mai multe brigăzi care făceau paza și evaluarea masei lemnoase ce urma a fi exploatată care în funcție de proprietar era predată pe baza de autorizație de exploatare prevazută cu termene și restricții tehnologice impuse de ocoalele existente. Această formă de organizare a durat pâna în anul 1948 când se înființează Ministerul Silviculturii și este declanșată naționalizarea tuturor pădurilor.