Primele mențiuni documentare despre pădurile Bihorului sunt cuprinse în Cronica lui Anonymus, în care autorul încearca să contureze hotarele voievodatului lui Menunmorut, care spune: „Întinderea înspre apus a pădurilor este până la Tisa, iar spre răsărit până la pădurea Igfau” – adica pâna la Piatra Craiului (Bihor n.n.).

Administrația și regimul forestier în Transilvania, sunt menționate în documentele din timpul Mariei Tereza prin „Regulamentul obligatoriu”, „Ordonanța Forestieră” și „Urbariul Terezian din 1785”. Prin „Orânduiala Forestieră” din principatul Ardealului, în baza căruia se înființează Inspectoratele silvice, organizate pe Comitate, Scaune sau Orașe și aveau principala misiune de a supraveghea aplicarea normelor de exploatare și respectarea dispozițiilor cuprinse în Ordonanța privind conservarea pădurilor, idee intens tratată și aplicată în toate pădurile cu „ager publicus” – purtare (comportare) publică.

Severe prevederi apar în legatură cu paza și administrarea silvană.

În anul 1809 s-au înființat patru Inspectorate silvice regionale, având în subordine organe silvice județene care s-au menținut până în 1879, când odată cu promulgarea Legii silvice Ungare, inspectoratele sunt desființate, iar atribuțiunile lor trec asupra Ministerului Agriculturii de la Budapesta. În același an iau ființă Direcțiile Silvice. Pădurile Comitatului Bihor sunt administrate de către Direcția Silvică Bihor, care avea sediul în Oradea, str. Fő–utca, actuala str. Republicii în imediata vecinătate a actualului Spital CFR.

Între anii 1900 și 1944 exploatarea pădurilor se intensifica ca urmare a pătrunderii capitalului străin și autohton în economia forestieră. Mari întinderi de păduri valoroase au fost acaparate și devastate de diverse societăți de exploatare, fără să existe preocupări serioase pentru regenerarea lor. Ca rezultat au fost devastate mari masive păduroase în Munții Apuseni dar și în alte zone păduroase bihorene. Față de aceste imense suprafețe dezgolite de arborete, brăcuite și degradate, ritmul împăduririlor era cu totul nesatisfăcător. Pentru a ilustra acest lucru, menționăm că în perioada dintre cele două războaie mondiale, s-au parcurs cu lucrări de împăduriri în toată țara numai 330 mii ha., revenind aproximativ 15 mii ha pe an, ceea ce reprezintă circa 18% din cât se împődurea la nivelul anului 1972 în România.

În ce privește producția totală de lemn, datele statistice nu dau decât perioadele 1884 si 1890, în care producția medie a fost următoarea:

Bihor 739.765
Sălaj 280.197
Cluj 534.821
Arad 53.750

Vânătoarea și pescuitul în apele de munte reprezentau alte surse de bogăție. Dreptul de a folosi constituia însă apanajul claselor proprietare îndeosebi a aristocrației. Stăpânul domeniului era si uzufructualul drepturilor de vânatoare și pescuit. Statul exploata dreptul de vânatoare și pescuit în două feluri: pe de o parte erau arendate în bloc unor aristocrați sau prin permise de vânătoare al căror cost varia în funcție de valoarea vânatului.

În ultimul sfert al veacului al XIX–lea se execută lucrări de împaduriri pe scară largă și după norme silvice mai avansate. O campanie energică s-a pornit pentru împadurirea câmpiilor lipsite de păduri. Astfel, în pădurile aflate în stapânirea erariului s-au efectuat împăduriri de stejar, gorun la Dobresti, de larice si pin, castan si douglas în aceeasi zonă. Pe domeniile Episcopiei Greco-Catolice din Oradea, la Budureasa, Uileacu de Beius, Curătele, etc., sunt efectuate reîmpăduriri prin însămânțare și plantații din doi în doi ani fiind luate în lucru noi si noi porțiuni de teren.

În aceeași perioadă au apărut și preocupări legate de dirijarea arboretelor. Dotarea unor păduri ca cele din Remeți, Finiș, Pietroasa și altele, cu rețele de drumuri și instalații pentru transportul lemnului au creat posibilitatea valorificării materialului lemnos rezultat din operațiuni culturale: curățiri, rărituri. S-a aplicat în general sistemul „răriturilor în dominat”. Astfel pe domeniile Prepoziturii de Oradea, pe domeniul Vadu Crisului, Lugasu de Sus, se efectuau ameliorări după aceste metode.

Total suprafata paduroasa 418.859 jug

Din care:
I – Controlată de stat 287.321 jug

Iar aceasta pe proprietari:
• proprietate de stat 11.071 jug
• păduri comunale 28.122 jug
• proprietăți bisericesti 235.308 jug
• fundații publice 158 jug
• fundații particulare 6.033 jug
• proprietăți pe acțiuni 6.164 jug

II. – Păduri particulare 131.538 jug

Legea XXI reintra în vigoare la 01 Ianuarie 1890, în conformitate cu care „Exploatarea pădurilor se poate face numai pe baza sarcinilor înscrise în registrele oficiilor silvice – amenajamentele gospodăriei silvice”. Din sursa de obținere a unor profituri maxime cu cheltuieli minime, pădurile țării au devenit o bază solida de materii prime pentru dezvoltarea industriei și agriculturii naționale.

A fost creată o administrație unică de stat în locul unor puzderii de administrații silvice particulare sau de obști.

În anul 1931, profesorul Petre Antonescu a realizat o clasificare după clase de vârstă a pădurilor din bazinul celor trei Crișuri.

Analizând situașia claselor de vârstă din acea perioadă, profesorul Petre Antonescu precizează: „Pădurile din bazinul Cele Trei Crișuri, mai tinere de 10 ani, care au fost exploatate în timpul administrației române, reprezintă un procent de 20 de ori mai mic ca cele de 11-20 ani tăiate în timpul vechiului regim. O mare parte din pădurile mai tinere de 10 ani s-au exploatat pe baza contractelor încheiate pe timpul administratiei maghiare, respectate de guvernul român, deși contractele prevedeau aplicarea tăierilor rase chiar și la fag și pe terenurile în pantă, de exemplu pădurile de pe teritoriul comunelor Roșia, Căbești, Meziad, Burda, Budureasa și Pietroasa.”

Până în 1922 s-a exploatat, conform prevederilor amenajamentelor în vigoare, o suprafață de 89.260 ha rămânând de tăiat 475.563 ha.

Perioada următoare primului razboi mondial a adus și legiferarea reformei agrare. Pentru Transilvania, primul act legislativ a fost Decretul-lege nr. 3911/12 septembrie 1919 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat și Țările Ungare, prin care s-a dispus să se exproprieze, în parte sau în totalitate, pentru cauză de utilitate publică, pământurile de cultură din proprietățile rurale. Actul legislativ, menționa la articolul 2 Directia XII ORADEA MARE , care în decursul vremurilor și-a mai schimbat atât numarul cât și denumirea. A funcționat în cadrul Ministerului Agriculturii și Domeniilor și avea în componență în acele vremuri un număr de 6 ocoale silvice.

Între anii 1930-1940 situația se prezintă astfel:

ALEȘD: Oc. Silvic de C.A.P.S. înființat în 1924, în 1930 trece la C.A.P.S.

BEIUȘ: Oc. Silvic de Regim – Beius Nord si Oc.S.Beius Sud, înființate în 1927 respectiv 1930

BELIU: Oc. Silvic de C.A.P.S. înființat în 1924. Comuna Beliu apartinea înainte de 1940 de județul Bihor.

DOBREȘTI: Oc. Silvic de C.A.P.S. înființat în 1920, în 1930 trece la C.A.P.S.

MARGHITA: Oc. Silvic de C.A.P.S. înființat în 1923

ORADEA(Crisul Repede): Oc. Silvic de Regim înființat în 1923.

SUDRIGIU: Oc. Silvic de C.A.P.S. înființat în 1920, în 1930 trece la C.A.P.S.

TINCA: Oc. Silvic de Regim înființat în 1923

VAȘCĂU: Oc. Silvic de C.A.P.S. înființat în 1923.

BRATCA SI BEIUȘ: Sector pentru Ameliorarea Terenurilor degradate (similar ocoalelor silvice) înființate în 1927. Începând cu 1937 intră în subordinea DIRECȚIEI AMELIORĂRILOR ȘI PĂDURILOR PARTICULARE ADMINISTRATE DE STAT.

La începutul lunii iunie 1945 își începe activitatea Direcția Silvică Oradea a cărei sediu a fost instalat în clădirea de pe strada Regele Ferdinand nr. 54, în imediata vecinătate a actualului spital C.F.R., iar prin unitățile exterioare (din județ) s-au trecut la urgente măsuri de stabilizarea limitelor fondului forestier de stat și comunal și la stăvilirea delictelor silvice.

S-au înființat noi ocoale silvice cu misiunea de a aplica regimul silvic la toate pădurile din județ indiferent de proprietar. S-au aplicat primele măsuri pentru ameliorarea stării precare a pădurilor ca urmare a războiului. Ocoalele erau subordonate Direcției Silvice Oradea care la vremea respectivă era condusă de ing. Bedros Iosif care revenea din cadrul Ministerului din Bucuresti.

Fiecare ocol era împărțit în mai multe brigăzi care făceau paza și evaluarea masei lemnoase ce urma a fi exploatată care în funcție de proprietar era predată pe baza de autorizație de exploatare prevazută cu termene și restricții tehnologice impuse de ocoalele existente. Această formă de organizare a durat pâna în anul 1948 când se înființează Ministerul Silviculturii și este declanșată naționalizarea tuturor pădurilor.

Tabloul ocoalelor silvice din Bihor în perioada 1946-1948

În septembrie 1950 ia fiinta Directia Silvica D.S. Oradea- cu 11 ocoale silbvice care avea a se ocupa, exclusiv, de cultura padurilor, aplicarea si respectarea regimului silvic în toate padurile indiferent de proprietar. Separat de silvicultura, exploatarile si industrializarea primara sunt preluate de întreprinderile de stat pentru exploatarea si industrializarea lemnului I.P.E.I.L. În Crisana(Bihor) au functionat trei astfel de unitati: I.P.E.I.L. Oradea, Beius si Sebis Moneasa si apartineau de Trustul de Exploatare si Industrializare Arad. În 1953 la 1 ianuarie Beiusul si Oradea fuzioneaza si se constituie o singura intreprindere de exploatare si transport I.F.E.T. Oradea, iar la Sebis ramâne în continuare o singura unitate de exploatare.

Spatiul geografic al Tarii Crisurilor din punct de vedre administrativ-teritorial era denumit REGIUNE CRISANA, împartita(dupa model sovietic) în urmatoarele 10 raioane: Gurahont, Ineu, Chisneu Cris, Salonta, DR.P.Groza(Stei), Beius, Oradea, Alesd, Marghita, Simleul Silvaniei, teritorii cuprinse între Barcau si Crisul Alb.

Fondul forestier este gospodarit de catre Directia Regionala de Economie Forestiera-D.R.E.F.-CRISANA, cu sediul în Oradea str. M.Eminescunr.15 în cladirea ce adaposteste si actualul sediu al D.S. Oradea.

D.R.E.F. Crisana înfiintata, din 1 ianuarie 1960 preia fostele I.F.E.T.-uri si U.I.L.(Unitati de industrializare a lemnului(fabricile de cherestea) care sunt transformate în urmatoarele Intreprinderi Forestiere: I.F. Beius, I.F. Ineu, I.F. Lunca vascau, I.F. Marghita, I.F. Oradea, I.F. Sebis, care au înglobat si activitatea celor 18 ocoale silvice: Beius, Dobresti, Beliu, Ineu, Târnova, Sudrigiu, Vascau, Marghita, Sacuieni, Simleu, Alesd, Chisineu-Cris, Oradea, Remeti, Tinca, Halmagiu, Gurahont, Sebis. Oc.s. Baita trece la Sudrigiu si Vascau.

O deosebita dezvoltare cunoaste ramura industrializarii în timp ce padurile trec printr-o grea suferinta exploatându-se peste posibilitatile anuale. Paduri valoroase sunt sacrificate inainte de vârsta exploatabilitatii iar amenajamentele ignorate în unele ocoale. Conducerea I.F.-urilor era dirijata de partidul unic. Suprafete mari de paduri, cu cele mai valoroase arborete de gorun, fag si rasinoase sunt exploatate ras în scopul aprovizionarii fabricilor de cherestea care cereau cantitati tot mai mari de masa lemnoasa. Concomitent se declanseaza actiuni de reîmpadurire a tuturor suprafetelor exploatate. În silvicultura apare un nou curent, o “ moda” a înrasinarii,extinzându-se molidul, duglasul si pinul(pentru celuloza) chiar si în afara arealului natural. Se emite Decretul 835/1962 referitor la plantarea plopului astfel ca în unele ocoale din DREF Crisana(Tinca, Marghita, Oradea, Sacuieni si Beius s.a.) se trece la plantarea mai multor suprafete si a zeci de km de aliniamente de plop . Se revine ulterior si plopi euroamericani de mare productivitate se folosesc doar în statiunile corespunzatoare.

Structura D.R.E.F. CRISANA ORADEA

1.1.1960-1.09.1967(date furnizate de ing. Jorda Ioan din arhiva personala)